Oricum, pare sa ramana o intrebare esentiala, indisolubil si primordial legata de structura noastra intima, construita in jurul unui numar de valori pure si ingenue — competitie, sete de putere, orgoliu — indiscutabile mostre de neprihanire nativa.

O intrebare incomoda pentru oricine si la orice varsta, poate cu atat mai mult cand o “canti” ragusit si afon, stand in cap, in puta goala — din care mai si scuturi gratios in ritmul “muzicii”, in fata unei pleiade de intelectuali insetati de cultura, care au venit sa vada, Dumnezeu stie ce.

Pentru ca asa ne-a delectat Istvan Teglas, tanar actor scolit pe bancile Universitatii de Arta Teatrala din Targu-Mures, in performance-ul la fel de tinerei Andreea Novac, proaspata absolventa de UNATC (sau ATF pentru cei mai varstnici — de ceva vreme ofera si o facultate de coregrafie). Andreea este de fapt de formatie pshiholog (sic!) si asta de vreo sase anisori, moment in care curiozitatea ma ucide sa aflu ce resorturi ascunse ale sufletului uman a dorit sa atinga punandu-l pe Istvan sa simuleze ca defeca, ca are o criza de epilepsie, sau ca decarteaza,  — ma rog, sper din tot sufletul ca le-a simulat, desi fizicul tras printr-un inel al domnului Istvan face cuminte presupunerea ca nu consumase nimic in ultima saptamana.

Spectacolul a avut loc la Centrul National al Dansului — futila precizare — vineri seara, 20 martie 2009, in sala ronda. A durat “doar” 35 de minute, probabil coregrafa a facut uz de cunostintele de specialitate pentru a estima cu precizie limitele de enduranta ale nefericitului doritor de arta. S-a intitulat Dance a playful body. Imagine that.

Dar, cine stie, poate sunt eu de o ignoranta si incultura atroce.

La polul opus s-a situat recitalul la care am asistat cu doua zile inainte, la Ateneu, usor comercial etichetat Romanesc 100%. Ca tot veni vorba, m-am intrebat

• George Enescu – Cantabile și Presto
• Tudor Ciortea – Sonata
• Cornel Țăranu – Sonata
• Violeta Dinescu – Kata
• Vasile Jianu – Preludiu Si Rigaudon
• Diana Rotaru – Play!
• Petre Elinescu – Dansul vrajitoarelor
• Dan Dediu - Sapte notturnissime
• Tiberiu Brediceanu - Suita

Mi s-a parut o muzica superba, de o frumusete venita din alte lumi. Nu stiu sigur ce m-a impresionat mai mult, universul pan-tonal, preponderent consonant, orchestratia cautata, constructia cromatica rafinata sau cei aproape 70 de oameni, inghesuiti cu tenacitate in spatele orchestrei, pe un practicabilul vechi care gemea (la propriu si la figurat, generand deseori percutii neasteptate si bizare) si cantand in speta un singur lucru: “laudati pe Domnul”.

Nu pot exact sa-mi explic ce, insa ceva m-a miscat intr-un fel cum rareori mi se intampla la concerte. Factorul uman mi-a parut intr-un fel atat de particular prezent in economia acestei piese, vocea lui Pompei Harasteanu, in ciuda rotunzimii si plinatatii sale evocatoare atat de dematerializata, de descarnata, venind de peste tot si de nicaieri… si cam aici mi se opresc cuvintele. Restul este dincolo, tangibil, palpabil, dar greu de exprimat.

Este o muzica frumoasa, si se mai canta si maine, 13 martie 2009, tot la Ateneu, tot in deschiderea spectacolului de la ora 19:00. Mergeti si ascultati-o, oameni buni.

Am inceput din nou sa scriu.

Nu stiu cat ma va tine, cat de calitativ sau voloros in orice fel posibil sau imaginabil voi fi. Am multe de spus, multe aniversari ratate de recuperat — la multi ani, domnilor, la multi ani doamnelor, un an nou si o primavara noua au venit intre timp. Promit sa ma tin mai des la curent.

As just for now, I’m back in the game. The good old, forgotten game…

In fapt, este o invitatie pe care nu speram sa o lansez prea curand — data fiind frecventa, in scadere lineara, cu care (inca) mai compun.

Totusi, am fost probabil cuminte, motiv pentru care un mos craciun local mi-a facut un cadou destul de neasteptat: un concert de colinde, in incheierea caruia se va canta si “recenta” mea piesa.

Ar fi multe de spus — cum ar fi ca la un moment dat ma voi gasi in postura, cu totul noua pentru mine, de compozitor si interpret: cant in respectivul cor — dar ma multumesc sa va invit la niste muzica buna. Care oricum face mai mult decat multe cuvinte…

Asadar:

Cand?
marti, 16 decembrie, ora 19:00

Unde?
la biserica Popa Tatu, str. gen. Henri Mathias Berthelot nr. 51, sector 1 Bucuresti

Cine?
Corala Barbateasca Amadeus

Ce?
colinde din repertoriul romanesc si universal, si anume:

• Buna Dimineata La Mos Ajun — I. D Chirescu
• O Ce Veste Minunata — melodie traditionala, arm. Florian Costea
• Dimineata lui Craciunu’ — anonim
• Domnulet Si Domn Din Cer — Gheorghe Cucu
• Fragmente Din Oratoriul Bizantin De Craciun — Paul Constantinescu, aranj. Florian Costea
• Deck The Halls
• Hark The Harald Angels Sing — Felix Mendelssohn-Bartholdy
• Jingle Bells — J. Pierrpont, aranj. Florian Costea
• White Christmas, aranj. Florian Costea
• Cantec De Craciun — Gheorghe Budis
• Florile Dalbe – Claudius Tiberiu Iacob

Cat?
intrarea este libera

Probabil ca propozitia de mai sus nu suna tocmai magulitor, dat fiind ca piesa este un colind si are numai cateva minute, dar daca iau in calcul locul tot mai facultativ pe care l-a ocupat compozitia in viata mea de IT-st zilnic si muzician de week-end… aproape sar in sus de fericire!

Oameni buni, am mai compus! Luati si ascultati – si cantati daca vreti, este un colind si suntem in plin sezon

Lucru, in fapt, folositor: ca orice durere sufleteasca profunda, a fost prilej de introspectie si meditatie — de fapt, cine sunt eu, ce fac cu viata mea, incotro ma indrept, ce caut eu aici, de ce nu am facut copii cand inca mai puteam, etc.

Dar sa o luam frumos la rand, jurnalistic, din perspectiva spectatorului lovit unde-l doare mai tare. In insasi structura sa intima de spectator, adica.

Sambata seara, noiembrie, ud, frig, intuneric si un pic de ceata. Aproape prima luna oficiala de iarna, aproape a doua luna neoficiala din anotimpul numit Craciun. Intors la bunele obiceiuri ale oricarui bun intelectual, mergem la spectacol. Invitatia o primesc si o accept cu inima stransa, din momentul in care aflu ca spectacolul de coregrafie se petrece la Centrul National al Dansului. Spectacolul “de coregrafie” va sa zica…

In dimineata asta am vazut, la statia de metrou “Eroilor “, de vanzare, bradut. Nu facea parte din nici un aranjament floral; era pur si simplu vandut ca atare, per se. Am realizat instantaneu, cu emotie si cu strangere de inima ce-nseamna asta: se apropie Craciunul, oameni buni… Acus e intai noiembrie!

…OK, fie. Ma refer la concertul de jazz din seara asta, de la Arcub.

Captatio benevolentiae (sau, pe romaneste, amuzamentul de dinainte) a fost asigurata de H.R. Patapievici, care s-a balbait gratios (cum face de fiecare data cand trebuie sa vorbeasca in public), fortand o nu foarte gratioasa metafora despre am uitat ce. L-a secondat Mircea Toma, care s-a prezentat ghidus — “Buna seara. Ma numesc Mircea Toma si sunt spectator” — dupa care si-a incercat talentul de eseist ad-hoc intr-un mic discurs hazliu despre folclorul romanesc: incatusat pe vremurile de crunta bejenie, despre care doar cei mai carunti si-aduc aminte, dar pe care iata, in sfarsit, au venit americanii sa il elibereze… Apropo — nu spun ca textul acesta nu a fost simpatic, dar daca ar fi sa vorbim serios, as replica virulent cu o lista destul de lunga de romanian jazz-men, care au oferit cel putin la fel de multa libertate de expresie pentru bietul folclor incatusat, si inainte.

Poate? Cine stie…

Nu as avea nici caderea, nici eruditia necesare pentru a-i dedica aici un necrolog, iar admiratia fata de complexitatea si unicitatea personalitatii sale ma fac sa prefer o tacere solemna.

Nu simt nici o simpatie de altfel pentru stilul caleidoscopic si impersonal al “necrologului de serviciu”, si cand citesc asemenea articole, nu stiu ce ma apasa mai greu: recentul deces, sau saracia spirituala a textului, si a celui ce l-a scris.

Adevarul este ca m-am apucat sa scriu din imboldul unui nedefinit sentiment, in acelasi timp, regret, uimire, revolta si teama.

Uimire – in ignoranta mea, am aflat abia astazi ca Aurel Stroe nu mai este printre noi; uimire: muzica omului aceluia, usor carunt, neobisnuit de mult adus de spate, cu enorm de mult bun-simt, cu o desavarsita “karma” profesorala, a fost printre primele muzici care m-au calauzit in universul compozitiei contemporane. Am fost in sala, i-am strans mana cu emotie, am schimbat doua vorbe timide, ca de la invatacel la maestru… Acum maestrul nu mai… este?

Revolta, si teama – oameni cunoscuti, pe care ii pretuiesc si ii venerez, “pleaca” usor-usor. Ce inseamna asta pentru mine? Singuratate? Responsabilitate crescuta?

Nu cumva imbatranesc?…

Ramas bun maestre, Dumnezeu sa va odihneasca!