claudius iacob

I can’t answer that.

Oricum, pare sa ramana o intrebare esentiala, indisolubil si primordial legata de structura noastra intima, construita in jurul unui numar de valori pure si ingenue — competitie, sete de putere, orgoliu — indiscutabile mostre de neprihanire nativa.

O intrebare incomoda pentru oricine si la orice varsta, poate cu atat mai mult cand o “canti” ragusit si afon, stand in cap, in puta goala — din care mai si scuturi gratios in ritmul “muzicii”, in fata unei pleiade de intelectuali insetati de cultura, care au venit sa vada, Dumnezeu stie ce.

Pentru ca asa ne-a delectat Istvan Teglas, tanar actor scolit pe bancile Universitatii de Arta Teatrala din Targu-Mures, in performance-ul la fel de tinerei Andreea Novac, proaspata absolventa de UNATC (sau ATF pentru cei mai varstnici — de ceva vreme ofera si o facultate de coregrafie). Andreea este de fapt de formatie pshiholog (sic!) si asta de vreo sase anisori, moment in care curiozitatea ma ucide sa aflu ce resorturi ascunse ale sufletului uman a dorit sa atinga punandu-l pe Istvan sa simuleze ca defeca, ca are o criza de epilepsie, sau ca decarteaza,  — ma rog, sper din tot sufletul ca le-a simulat, desi fizicul tras printr-un inel al domnului Istvan face cuminte presupunerea ca nu consumase nimic in ultima saptamana.

Spectacolul a avut loc la Centrul National al Dansului — futila precizare — vineri seara, 20 martie 2009, in sala ronda. A durat “doar” 35 de minute, probabil coregrafa a facut uz de cunostintele de specialitate pentru a estima cu precizie limitele de enduranta ale nefericitului doritor de arta. S-a intitulat Dance a playful body. Imagine that.

Dar, cine stie, poate sunt eu de o ignoranta si incultura atroce.

La polul opus s-a situat recitalul la care am asistat cu doua zile inainte, la Ateneu, usor comercial etichetat Romanesc 100%. Ca tot veni vorba, m-am intrebat

Duo-ul Ion Bogdan Stefanescu (flaut) si Horia Maxim (pian) isi continua ciclul de concerte realizate exclusiv cu muzica romaneasca, mai veche si mai noua. Urmatorul lor concert va avea loc la Filarmonica George Enescu, miercuri 18 martie la ora 19. In program:

• George Enescu – Cantabile și Presto
• Tudor Ciortea – Sonata
• Cornel Țăranu – Sonata
• Violeta Dinescu – Kata
• Vasile Jianu – Preludiu Si Rigaudon
• Diana Rotaru – Play!
• Petre Elinescu – Dansul vrajitoarelor
• Dan Dediu - Sapte notturnissime
• Tiberiu Brediceanu - Suita

Am ascultat astazi, la Ateneu, o piesa compusa de maestrul Liviu Danceanu, psalmul 150. Pentru solist, cor si orchestra, solistul fiind basul Pompei Harasteanu.

Mi s-a parut o muzica superba, de o frumusete venita din alte lumi. Nu stiu sigur ce m-a impresionat mai mult, universul pan-tonal, preponderent consonant, orchestratia cautata, constructia cromatica rafinata sau cei aproape 70 de oameni, inghesuiti cu tenacitate in spatele orchestrei, pe un practicabilul vechi care gemea (la propriu si la figurat, generand deseori percutii neasteptate si bizare) si cantand in speta un singur lucru: “laudati pe Domnul”.

Nu pot exact sa-mi explic ce, insa ceva m-a miscat intr-un fel cum rareori mi se intampla la concerte. Factorul uman mi-a parut intr-un fel atat de particular prezent in economia acestei piese, vocea lui Pompei Harasteanu, in ciuda rotunzimii si plinatatii sale evocatoare atat de dematerializata, de descarnata, venind de peste tot si de nicaieri… si cam aici mi se opresc cuvintele. Restul este dincolo, tangibil, palpabil, dar greu de exprimat.

Este o muzica frumoasa, si se mai canta si maine, 13 martie 2009, tot la Ateneu, tot in deschiderea spectacolului de la ora 19:00. Mergeti si ascultati-o, oameni buni.

Am inceput din nou sa scriu.

Nu stiu cat ma va tine, cat de calitativ sau voloros in orice fel posibil sau imaginabil voi fi. Am multe de spus, multe aniversari ratate de recuperat — la multi ani, domnilor, la multi ani doamnelor, un an nou si o primavara noua au venit intre timp. Promit sa ma tin mai des la curent.

As just for now, I’m back in the game. The good old, forgotten game…