Buna ziua,
Ma numesc Claudius Tiberiu Iacob, am 29 de ani, si m-am ocupat pana acum cu
teologie, muzica si programare.
Sa vorbim putin despre muzica...
Fac parte dintre putinii absolventi ai Facultatii de Compozitie din cadrul Universitatii de Muzica Bucuresti, care nu provin dintr-un liceu de muzica. Am creat acest site intr-o incercare de a salva de la uitare ceea ce a fost rodul unor ani frumosi, si plini de pasiune.
In conditiile in care actualmente imi castig existenta in domeniul IT, iar compozitia a ramas un hobby pe care il exercit din ce in ce mai rar, doresc sa ofer in dar creatiile mele muzicale oricui ar dori sa le asculte sau sa le includa in proiectele artistice proprii (1).
Am luat primul contact cu compozitia la modul practic, studiind psalmodia bizantina la Seminarul Teologic Ortodox.
Ceea ce se poate numi studiu muzical a inceput pentru mine la Seminarul Teologic Ortodox din Bucuresti, in anul 1996. Au fost niste ani superbi, cu multi prieteni si multa muzica buna, ascultata si cantata.
Am avut sansa sa cresc intr-o generatie de tineri pasionati de muzica si daruiti pentru ea. In scurt timp am ajuns sa formam un grup coral cu care am colindat toata tara (manastiri, tarnosiri de biserici), cantand de la Slujba Vecerniei la "Barbara Ann" si "Imagine" — si, ca tot veni vorba, imi pare sincer rau ca parintele Daniil nu mai canta acum la chitara...
Am cantat enorm. Nu pot oferi o lista de concerte pentru simplul motiv ca nu ne-am gandit niciodata sa tinem una. Dar au fost concerte la Sala Radio, Ateneu, televiziuni, nenumarate si uitate biserici prin toata tara si in afara ei.
Dincolo de simplul contact cu muzica, practica psalmodierii a insemnat pentru mine si un subtil, si la inceput inconstient, contact cu actul compozitional.
Data fiind complexitatea sistemului muzical si multitudinea de combinatii si posibilitati pe care le deschide, psalmodierea (sau, in jargon "cantarea practica") reprezinta o provocare serioasa pentru creativitatea oricarui muzician.
Totusi, dincolo de a fi creativ si de a auzi armonic foarte bine — urmarea sutelor de ore de cor, cvartet, octet, Beatles si Nat King Cole — altceva nu am mai invatat.
Viitoarea mea studentie la — pe atunci — Conservatorul Ciprian Porumbescu din Bucuresti s-a hotarat intr-o noapte, la Festivalul Berii.
Decizia de a face un viraj abrupt in cariera nu a fost una responsabila, calculata, cumpanita, dar la 19 ani nici una nu este.
Tatonam de mai multa vreme alternativa de a face altceva in viata decat ceea ce parea sa fie hotarat, adica teologie — din motive pe care nu voi incerca sa le descopar acum.
Putin importa cat de mult ma voi fi gandit la ceea ce spun, sau ce va fi presupus sa fii student la compozitie (evident, nu ca as fi avut o idee cat de vaga despre ce inseamna sa fii student). Cert este ca in acea seara, pe fondul unor acorduri ieftine de chitara (2), si negresit, pe fondul a multa bere, m-am cocosit in fata unei gagicute ca eu nu "dau", "cu turma", la teologie, ci la compozitie.
"Sigur?" Categoric. Numai ca "gagicuta" era cu ceva anisori mai mare decat mine, si studenta deja la Conservator, intr-un an mare. Si a doua zi m-a sunat. Chiar vorbise cu Dan Buciu, sa incep meditatiile la armonie si compozitie, asa cum imi promisese in ajun.
Daca este — si probabil este — cineva caruia paragraful de mai sus nu i-a spus mare lucru, va intelege cum m-am simtit si eu. Exact, cine este acest domn Dan Buciu, si mai ales cu ce se mananca acea "armonie", pentru ca despre "compozitie" paream sa am eu o vaga banuiala?
Acum, cand imi aduc aminte, zambesc larg. Probabil si pentru domnul Dan Buciu, la scurt timp dupa aceea rector al universitatii, — insa pe atunci doar sef al catedrei de armonie — va fi fost o experienta inedita.
Erau complet inedite temele mele de armonie, care variau dezarmant de contradictoriu intre "complet varza" si "cu atata eleganta" — evident, pasajele "elegante" m-au pastrat in postura de elev al domnului Buciu. Erau diferentele dintre bucatile de tema facute acasa si cele mazgalite pe volan (3), in timp ce chiuleam de la cursuri de Liturgica si IBOR.
A fost, de asemenea, complet inedit momentul in care m-am infiintat la mama cu o fraza capabila sa-i testeze elasticitatea miocardului: "Vezi ca eu dau la Conservator. Am inceput deja meditatiile la armonie si compozitie". Pentru ca da, incepusem meditatiile din banii proprii (4), fara sa spun nimic.
Trecand totusi peste ineditul si amuzamentul situatiei, n-a fost usor. Am invatat si lucrat pe apucate, nu am stralucit in mod deosebit nici la armonie si mai ales nici la compozitie — se pare ca volanul de Dacia 1310 a colegului din Ploiesti nu a fost deosebit de inspirator — dar am intrat pe al cincilea din cele sase locuri, la Sectia de Compozitie a facultatii denumite, cu o notabila explozie de imaginatie, "CMDO".
"Locul tau e aici. Esti daruit, foarte talentat, dar in acelasi timp foarte lenes".
Citatul este in fapt o parafraza, pentru ca au trecut ceva ani. Cel prafrazat este Dan Dediu, pe care il voi respecta si considera tot restul vietii mele drept cel mai bun pedagog cu care am avut sansa sa intru in contact.
Este greu de descris efectul pe care un maestru il poate avea asupra unui invatacel. Pentru mine Dan Dediu a fost — in romaneste nu suna atat de bine — "an eye opener".
Poate ca nu am devenit compozitor doar pentru ca am facut o facultate si am scris niste muzica; foarte probabil ca nu voi lasa urme in istoria muzicii. Dar cresterea intelectuala pe care am simtit-o cu fiecare ora de compozitie ramane. Mi-a organizat logica, perceptia, mi-a educat auzul, mi-a cultivat bunul gust, umorul fin si mi-a starnit imaginatia (5).
Principala batalie, poate nu pe de-a-ntregul castigata a fost cu ceea ce initiatii cunosc drept "travaliu tematic".
Sau, ca sa fiu mai clar: profesorul meu a avut de dus o batalie foarte indarjita cu mania mea de a aduce in permanenta material muzical proaspat. "Tu ai idei. Asta e bine; sunt altii care n-au, si acolo nu prea e nimic de facut. Dar trebuie sa inveti sa-ti temperezi dorinta de a inova."
Cu toata "temperanta" de care am fost in stare, toate primele mele muzici sunau cu desavarsire rapsodic. Toate, de la temele de compozitie in stil Bach, pe care Dan Dediu a insistat sa le fac pentru a-mi "disciplina" creativitatea, pana la polifoniile de scoala in stil Palestrina si monodiile de la Arta Constructiei Melodice (6); si pana la temele de armonie, unde incalecam paralelisme si disonante pentru a face un sopran mai interesant...
Daca ar fi sa arunc o privire asupra (modestei) mele creatii muzicale, si sa incerc sa o inteleg in vreun fel, as demarca trei "perioade de creatie".
O prima faza, in care m-am straduit din rasputeri sa nu aduc cate o idee noua in fiecare fraza muzicala (a fost lucrul cel mai dificil). Aici as include Dies Irae, Naïveté, Puisque tout passe, lucrari destul de eterogene ca sonoritate, abundand de material muzical, incomplet sau deloc valorificat. Totodata, (desi probabil fara nici o legatura), acestea au fost si singurele lucrari in a caror structura melodica este recognoscibil un vag filon bizantin. Spre mirarea tuturor, faptul ca am trait intr-un mediu muzical puternic religios — si am consumat atata muzica psaltica — nu a avut si puternice repercursiuni asupra muzicii mele. Tot caracteristic acestei perioade este "experimentul compozitional de sorginte livresca", daca o asemenea sintagma ar putea vreodata fi acceptata: in speta, ideile din Initiere in Compozitie, tratatul lui Paul Hindemith, se regasesc aplicate in aceste lucrari de inceput — cu mai mult sau mai putin succes, fireste. In urmatoarele lucrari, nu stiu daca este un lucru bun sau nu, voi fi abandonat acest tip de surse "livresti", exclusiv in favoarea intuitiei.
Ca orice sistem cu autoreglare, si "sistemul" meu compozitional a atins la un moment dat un punct de echilibru... si l-a depasit. Punctul de echilibru ar fi insemnat pentru mine o proportie optima intre informatie si redundanta muzicala. Et Dieu crèa la femme... nu mai sufera de prea multa informatie pe unitatea de timp muzical, ci de un soi de monotonie data de ritmul prea lent de evolutie a structurilor. In acelasi timp, in dorinta de a face totul pregnant si lesne perceptibil ("...repetitia da pregnanta; varierea da pregnanta; reiterarea da pregnanta: tu prea inventezi tot timpul ceva nou!") muzica mea devine plictisitor de previzibila. Urmatoarea lucrare, Trois miniatures futiles pare sa fi trecut cu succes peste blocaj, si — imi face inca impresia — ramane cea mai reusita bucata din muzica mea de pana acum. In alta ordine de idei, daca ar fi sa dau o caracterizare mai simpla acestei a doua "perioade de compozitie", as folosi un termen nu tocmai academic: bascalie. Compozitia ca o gluma; muzica ca o gluma, viata ca o gluma. Et Dieu crea la femme este o incursiune aproape sarcastica in lumea "miracolului" feminin, iar Trois miniatures futiles este, declarativ, o poanta muzicala ce desfiinteaza subiecte "serioase" si promoveaza un fel de colaj si kitch-music.
O ultima perioada de compozitie (care ar continua si astazi daca am admite ca inca mai compun muzica) este una in care am considerat, nu stiu de ce, cum ca muzica nu-si este cumva suficienta siesi. Pensées d'hiver, lucrare intens elaborata (dar in continuare neterminata) intentioneaza sa abandoneze sarcina clasica a aparatului orchestral si sintaxa proprie muzicii, si isi propune sa foloseasca orchestra de coarde ca un fel de "sintetizator", acustic si uman, care sa redea auditiv o furtuna din prima zi de iarna. Ucelli cameralli merge mai departe, folosind inregistrari ale unor pasari din Italia, mixate in partitura interpretata de orchestra de camera. Un-time isi propune sa realizeze o enorma cutie muzicala, din toata orchestra — mai mult, o parte din muzica ce se aude este relizata algoritmic, de calculator, prin transpozitii si permutari ale unor motive (cel putin motivele imi apartin).
...Pentru ca incepusem deja sa ma joc cu calculatoarele pe vremea aceea. Daca stau sa ma intreb: nu este oare o expresie a faptului ca eram (si continui sa fiu) "un lenes foarte mare", toata apropiera mea de masini, si incercarea de a le "pasa" o parte din travaliul compozitional? Imi aduc aminte cum odata Dan Dediu spunea despre mine, nu mai stiu cui: "eu nu-l vad pe el omul care sa stea sa scrie boabe; mie imi pare mai degraba un conceptualist". Una parte "conceptualist", se amesteca bine cu una parte "mare lenes", si da intotdeauna un individ care sta si viseaza cu ochii deschisi — ce frumos ar fi daca... —, dar nu pune mana. Nu stiu daca situatia s-a schimbat radical dupa ce am terminat facultatea :)
Si in fine, pentru examenul de licenta, "Claudiu a scris ceva in doua saptamani, care suna ca atare" — deloc magulitor adica, dupa cum remarca rautacios, si in parte indreptatit, Dan Dediu. Magulitoare continua sa nu mi se para nici mie piesa, de fiecare data cand o ascult. S-ar putea sa fie lucrarea cea mai putin reusita pe care am produs-o — sau, ma rog, sa isi dispute aceasta "intaietate" cu Un-time.
Cu toate ca cel putin, un concept a existat. Concertul pentru viola si orchestra, sau Solitude, cum ii era subtitlul, trebuia sa opuna doua realitati, una "umana" — viola, si una "mecanica" — orchestra, iar dialogul dintre ele sa se incheie prin metamorfozarea celei de-a doua (deci, umanizarea masinii)... Realizarea a ramas in urma conceptului, si in plus, orchestra B, a Conservatorului, reticenti pana la ignoranta la orice muzica "noua", n-au fost tocmai receptivi nici la partitura masinal de minimalista din fata lor. In scurt, a fost un fiasco, care m-a durut. Mult si bine.
Si acum, incotro?
Nu stiu. Am mai scris cate ceva, dupa ce am iesit pe usile Conservatorului cu diploma in buzunar (7), dar cu totul ocazional. La trei luni dupa ultima zi de studentie — care a fost spre sfarsitul lui iunie, 2005 —, m-am angajat programator junior pe tehnologie JavaScript la Interakt. Pozitie in care am scris foarte putina muzica si foarte mult cod, si am atins pianul din ce in ce mai rar — astfel incat abilitatile mele, oricum empirice, s-au disipat aproape in totalitate.
Pentru cunoscatori, Interakt a fost apoi cumparat de Adobe Systems Inc., in momentul in care s-a extins in Romania — restul e istorie, sau oricum, neimportant.